”Întru naştere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu o ai părăsit,

 de Dumnezeu Născătoare; mutatu-te-ai la viaţă, fiind Maica Vieţii

 şi cu rugăciunile tale izbăveşti din moarte sufletele noastre.”

(Troparul praznicului)

Ultimul praznic împărătesc din cursul anului bisericesc este cel închinat Adormirii Maicii Domnului. Acest praznic încununează sărbătorile din cursul anului care ne-au vestit pe rând taina mântuirii omului prin Întruparea Cuvântului, Jertfa, Învierea şi Înălţarea la ceruri a Mântuitorului Hristos.

Dacă despre celelalte sărbători avem mărturii scripturistice, nu aflăm nici o referire în Noul Testament despre Adormirea Maicii Domnului. Avem însă Sf. Tradiţie consemnată în slujbele Bisericii şi în icoana praznicului.

Referindu-ne la prima sursă, putem contura evenimentul Adormirii Maicii Domnului. Apostolii au fost aduşi în mod minunat de la marginile pământului să fie prezenţi la Adormirea celei ce l-a născut şi l-a purtat în braţe pe Mântuitorul lumii: ”Cu cuviinţă era numai văzătorilor Cuvântului şi slugilor Lui, să vadă şi Adormirea Maicii Lui celei după trup. Şi să mărturisească taina ei cea mai de pe urmă: că au văzut nu numai înălţarea Mântuitorului de pe pământ, ci şi mutarea Celei ce l-a născut pe El” (Litie, Stihira 1). Taina cea mai de pe urmă a Maicii lui Dumnezeu este cântată în mod deosebit în slujba Prohodului Adormirii Maicii Domnului. Întreaga slujbă este un imn de laudă şi mirare căci cea care a dat viaţă Mântuitorului lumii, cea care este mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită decât serafimii este acum aşezată în mormânt. La eveniment participă Apostolii, ucenicii, toţi cei care au cunoscut-o pe Sf. Fecioară, dar şi oştirile cereşti: ”La a ta curată, cinstită îngropare, a venit întreg soborul cel îngeresc, iară ceata de Apostoli te plângea” (Prohod, Starea 1, 24). Dar plânsul adunării este străbătut de nădejde, căci, aşa cum învaţă troparul, Maica Vieţii s-a mutat la viaţă şi continuă să fie rugătoare pentru cei credincioşi: ”Mori acum şi te duci la viaţa de sus, ci să nu ne părăseşti pe noi, robii tăi, veşnic trează lucrătoare pentru toţi” (Prohod, Starea 1, 28).

Să incercăm să privim icoana praznicului Adormirii Maicii Domnului şi să înţelegem ce anume ne învaţă. În primul rând descoperim soborul celor care au fost de faţă la Adormire, Apostoli, ucenici, oştiri cereşti. Cu toţii sunt aplecaţi spre trupul fără de viaţă acum al Maicii Domnului. Dar în centrul imaginii este Mântuitorul Hristos, Fiul Fecioarei, care primeşte sufletul ei. Faptul că adunarea este aplecată spre trupul Maicii Domnului şi privirile toate sunt îndreptate către Sf. Fecioară sugerează prezenţa nepercepută a Mântuitorului. Cu toţii ştiau că Maica Vieţii se mută la Viaţă, dar nu ştiau că în chiar acele momente Viaţa era prezentă să primească sufletul celei ce a dat viaţă omenească. Hristos Domnul primeşte în braţele sale sufletul celei ce l-a purtat în braţe. Această realitate este surprinsă în icoana împărătească a Maicii Domnului ce a află pe iconostasul fiecărei biserici. Maica Domnului îl poartă în braţele sale pe pruncul Iisus prezentându-l lumii. Maica îşi arată dragostea faţă de prunc ca răspuns la dragostea lui Dumnezeu faţă de om. Icoana Maicii Domnului exprimă acel fiat de la Buna Vestire, dar şi împlinirea vestirii, căci acum Maica îl arată pe Cel ce ridică păcatele lumii şi dăruieşte omului mântuirea. Icoana praznicului Adormirii Maicii Domnului este un alt răspuns la iubire. Hristos răspunde cu iubire filială iubirii materne a Sf. Fecioare şi primeşte sufletul ei în braţele Sale. Este răspunsul Fiului la dragostea Mamei, dar este şi răspunsul lui Dumnezeu care îşi arată încă o dată dragostea faţă de om, creatura Sa.

Dar dacă privim încă o dată icoana Adormirii Maicii Domnului descoperim zugrăvită şi o realitate pe care o cunoaştem cu toţii, fără însă a-i fi perceput pe dea-întregul sensul. Icoana Adormirii Maicii Domnului este icoana propriei noastre adormiri. Cu toţii suntem conduşi pe ultimul drum de familie şi cunoscuţi. Cei credincioşi ştiu însă că drumul până la mormânt este numai ultimul drum pământesc, căci vieţuirea noastră se continuă în altă viaţă, împreună cu Hristos. Întristarea noastră, a celor ce îngropăm un frate sau o rudă, este străbătută de nădejde, căci fratele nostru a adormit întru Domnul. Ceea ce înseamnă că ne exprimăm credinţa că sufletul lui este primit în braţele Sale de însuşi Hristos Domnul, la fel ca în cazul Maicii Domnului. Iată cum icoana Adormirii Maicii Domnului reprezintă mult mai mult decât înfăţişarea unui eveniment din istoria mânturii. Vedem în această icoană propria noastră adormire şi ne întărim în credinţa şi nădejdea că şi sufletul nostru va fi primit în mâinile Sale de Mântuitorul Hristos.

Dacă ne întoarcem o clipă la slujbele Bisericii din această sfântă zi, Sinaxarul ne descoperă că Sf. Apostol Toma a lipsit, după rânduială dumnezeiască, de la punerea în mormânt a Maicii Domnului. Pentru a-i aduce o ultimă alinare Apostolului ce a dorit să pună mâna în coasta Mântuitorului Înviat, a fost deschis mormântul Sf. Fecioare, dar nu au mai aflat trupul ei. Semn al ridicării ei cu trupul la ceruri. Rânduiala lui Dumnezeu este ca sufletul să se despartă de trup până la a doua venire a Domnului şi obşteasca judecată. Prin puterea lui Dumnezeu, trupul se va recompune şi se va uni cu sufletul pentru ca astfel, omul întreg să se prezinte în faţa dreptului Judecător. În cazul Maicii Domnului, Dumnezeu a limitat acest timp al despărţirii sufletului de trup la numai câteva zile. Şi pentru faptul că Maica Domnului a mers cu sufletul şi cu trupul la Viaţă şi cu rugăciunile ei izbăveşte din moarte sufletele noastre.

                                                                                                † Mitropolit Nicolae