Prezenţa românească pe continentul nord-american a început să se facă simţită spre sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea. Istoria românilor-americani a început în jurul anului 1895 prin valul de emigrări masive în special din Transilvania, Bucovina şi Banat – teritorii româneşti ce se aflau atunci sub stăpânire austro-ungară. Principala caracteristică a acestei prime generaţii de emigranţi numită „mia şi drumul” (1895 – 1924) a fost una economică (aceşti oameni plănuiau să stea un timp limitat în „Lumea Nouă”, cât să-şi strângă o mie de dolari precum şi costul călătoriei, după care să se întoarcă acasă). Următoarea etapă în evoluţia elementului românesc din America este cea a „devenirii întru români-americani” (1924 – 1948). În această perioadă, cei care au rămas în America precum şi cei care s-au întors în ţară, dar au revenit după scurt timp, s-au adaptat şi integrat în structurile şi societatea nord-americană, ideea reîntoarcerii definitive în patria mamă fiind abandonată sau păstrată cel mult ca un vis îndepărtat. A treia etapă în istoria românilor-americani – perioada exilului anti-comunist (1949 – 1989) se diferenţiază fundamental de cele precedente, principala cauză fiind cea politică. Acest nou val de emigranţi au contribuit decisiv la afirmarea identităţii ireversibile a comunităţii românilor-americani faţă de „vechea ţară”. După căderea comunismului în decembrie 1989 începe aşa numita perioadă „cantitativă” (din 1990 până în prezent) care se aseamănă foarte mult cu perioada de pionierat a emigraţiei româneşti în Nord-America, principala caracteristică a acestui nou val fiind latura economică (citiți mai mult).