Preaiubitului cler, cinului monahal şi
dreptmăritorilor creștini din cuprinsul Patriarhiei Române,
Har, milă şi pace de la Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh,
iar de la noi arhierești binecuvântări!

 Preacuvioși și Precucernici Părinți,
Iubiți frați și surori în Domnul,

Prima duminică din Sfântul şi Marele Post, numită Duminica Ortodoxiei, ne reamintește în fiecare an de încercările și bucuriile prin care a trecut Biserica de-a lungul istoriei pentru păstrarea dreptei credințe și a unității sale dogmatice, canonice și liturgice. În mod deosebit, această duminică ne amintește de ziua de 11 martie 843, când, la Constantinopol, a fost restabilit în mod deplin şi definitiv cultul sfintelor icoane, iar biruința împotriva ereziei iconoclaste a fost înțeleasă şi ca biruință a dreptei credințe împotriva tuturor ereziilor.  

Disputele teologice cu privire la cinstirea sfintelor icoane au izbucnit în Imperiul Bizantin în timpul împăratului Leon al III-lea Isaurul (717-741). Acesta, prin două decrete imperiale emise în anii 726 şi 730, a impus lupta împotriva icoanelor ca religie de stat. Disputele au continuat sub împărații Constantin al V-lea (741-775) și Leon al IV-lea (775-780), când s-a accentuat lupta împotriva icoanelor și au fost formulate învățăturile greșite iconoclaste.

Disputele hristologice privind cinstirea icoanelor au condus la măsuri extreme din partea împăraților iconoclaşti față de sfintele icoane, acestea fiind distruse, dar și față de cei care le cinsteau, aceștia fiind torturați, închiși, condamnați la exil și chiar la moarte. Mulți clerici, monahi şi credincioși cinstitori ai sfintelor icoane şi-au dat astfel viața pentru dreapta credință.

Între apărătorii Ortodoxiei, în acea perioadă s-a remarcat Sfântul Ioan Damaschinul (676-749). Acesta a subliniat faptul că cinstirea se adresează persoanei zugrăvite în icoană, nu materiei din care este alcătuită icoana: „Nu mă închin materiei, ci mă închin Creatorului materiei, Creatorului Care S-a făcut pentru mine materie şi a primit să locuiască în materie şi a săvârșit prin materie mântuirea mea”[1].

Cea dintâi perioadă de persecuţii împotriva cinstirii icoanelor a durat până în timpul domniei împăratului Constantin al VI-lea (780-797) și a mamei sale, împărăteasa Irina (752-802), care, cu sprijinul Patriarhului Tarasie al Constantinopolului (784-806), a convocat la Niceea, în anul 787, Sinodul al VII-lea Ecumenic, când a fost restabilită ortodoxia cinstirii sfintelor icoane.

La acest Sinod, pe baza Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții, Sfinţii Părinți au condamnat erezia iconoclastă și au formulat adevărul de credinţă privitor la cinstirea icoanelor și a sfintelor moaște, precizând că cinstea icoanei trece la prototip, iar cel care se închină icoanei se închină ipostasului zugrăvit în ea. Ei au arătat cu argumente scripturistice că cel care privește icoana este așezat, prin intermediul acesteia, într-o relație personală cu cel reprezentat: prin icoană se cunoaște arhetipul, pentru că ea este mijloc de ridicare cu gândul la Hristos şi de împărtășire sau comuniune cu Acesta; atunci când privim icoana îl chemăm în rugăciune pe cel zugrăvit pe ea[2].

Părinții participanți la Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea, inspirați de Duhul Sfânt și în concordanță cu dogmele credinței stabilite la sinoadele ecumenice anterioare, au restabilit învățătura de credință referitoare la cinstirea sfintelor icoane și a sfintelor moaște, statornicind în hotărârea dogmatică a Sinodului următoarele: „(Noi) păzim neschimbate toate tradiţiile bisericeşti scrise sau nescrise încredinţate nouă, între care se află şi întipărirea iconică prin zugrăvire, care este în acord cu istoria propovăduirii evanghelice, spre încredinţarea faptului că înomenirea lui Dumnezeu-Cuvântul a fost adevărată, şi nu închipuită (...). Urmând învăţăturii de Dumnezeu insuflate a Sfinţilor noştri Părinţi, precum şi Tradiţiei Bisericii soborniceşti, deoarece recunoaştem că aceasta este a Sfântului Duh, Care sălăşluieşte în ea, hotărâm cu toată exactitatea şi grija ca, asemenea modelului cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, tot aşa să fie înălţate cinstitele şi sfintele icoane, fie din culori sau din mozaic sau din orice alt material potrivit, în sfintele lui Dumnezeu biserici, pe sfintele vase şi veşminte, pe ziduri şi pe lemn, în case şi lângă drumuri; [şi anume] icoana Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi a Preacuratei Stăpânei noastre, Sfintei Născătoare de Dumnezeu, a cinstiţilor îngeri şi a tuturor sfinţilor şi cuvioşilor bărbaţi. Căci, cu cât mai des vor fi văzuți aceștia prin reprezentarea iconică, cu atât mai mult cei care privesc la acestea vor fi ridicați să-şi amintească şi să dorească prototipurile şi să le dea sărutare şi cinstita venerare. Nu însă adevărata adorare, care, după credința noastră, se cuvine numai dumnezeieștii firi, ci ca aceea adusă chipului cinstitei şi de viață făcătoarei Cruci, Sfintelor Evanghelii şi celorlalte obiecte de cult sfinte; pentru cinstirea lor se vor aduce tămâieri şi se vor aprinde lumini, după bine cinstitorul obicei al celor de demult. Căci cinstirea [acordată] icoanei trece la prototip, iar cel care se închină icoanei se închină ipostasului zugrăvit în ea”[3].

Cu toate că această hotărâre a Sinodului al VII-lea Ecumenic a fost receptată de Biserică, odată cu urcarea pe tron a împăratului Leon al V-lea Armeanul (813-820) avea să se deschidă o nouă perioadă iconoclastă, cu persecuţii împotriva cinstitorilor sfintelor icoane. Această perioadă s-a încheiat în anul 843, când împărăteasa Teodora a Bizanțului (842-846) împreună cu Patriarhul Metodie au convocat un Sinod la Constantinopol, care, pe temeiul Sfintei Scripturi și al scrierilor Sfinților Părinți, a restabilit învățătura ortodoxă despre cinstirea icoanelor și a declarat valabile toate hotărârile celor șapte Sinoade Ecumenice. De atunci, în fiecare an, noi, creștinii ortodocși, în prima Duminică din Postul Mare sărbătorim biruinţa dreptei credinţe asupra tuturor ereziilor, motiv pentru care numim această zi Duminica Ortodoxiei.

Dreptmăritori creștini,

Biserica a înțeles rolul pedagogic al icoanelor, acestea fiind călăuze spre Hristos, Izvorul sfințeniei. De aceea, a zugrăvit iconic chipurile Mântuitorului, ale Maicii Domnului, ale îngerilor, ale apostolilor, ale sfinților. Prin aceasta evidenţiază faptul că arta Bisericii Ortodoxe este o artă sacră. După cum afirma Leonid Uspensky, această artă „trebuie, pe de o parte, să transmită adevărurile formulate dogmatic, iar pe de altă parte, să comunice experiența trăită a acestor adevăruri, experiența spirituală a sfinților – acel creștinism viu în care dogma şi viața se confundă”^[4]. Pentru acest motiv, „Biserica vede în icoană nu unul dintre aspectele învățăturii ortodoxe, ci expresia ortodoxiei în ansamblu, a ortodoxiei ca atare”^[5]. Sfintele icoane „nu se adaugă la credința ortodoxă ca o anexă, ci exprimă credința ortodoxă într-o formă completă, ca mărturisire a credinței, prin cuvânt și imagine, prin rugăciune în fața icoanei lui Hristos și a sfinților Lui zugrăviți pe icoane”[6].

Temeiul redării iconografice a Domnului Hristos îl constituie întruparea Sa, după cum arată Sfântul Evanghelist Ioan: „Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălășluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1, 14).

Învățătura ortodoxă afirmă că, din iubire faţă de oameni, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut Om (Ioan 3, 16), luând trup şi chip omenesc, ca pe noi, oamenii, să ne ajute să devenim fii ai lui Dumnezeu, după har, să ne împărtăşim de viaţa cea veşnică, să vedem chipul slavei dumnezeiești, așa cum S-a arătat ucenicilor pe Tabor. Lumina din icoana lui Hristos şi din icoanele sfinților ne îndreaptă spre lumina cea neînserată a slavei veșnice din Împărăția cerurilor, iar sfințenia icoanei ne cheamă și pe noi la sfințirea vieții.

Iubiţii noştri fii duhovnicești,

În contextul evenimentelor aniversare din anul 2025, pentru noi, românii, Duminica Ortodoxiei este prilej de bucurie și de mulțumire aduse lui Dumnezeu pentru binefacerile revărsate peste țara noastră, dar și prinos de recunoștință pentru mulțimea de sfinți cuvioși și mărturisitori, care au păstrat dreptarul credinței așa cum l-au primit de la înaintași.

Duminica Ortodoxiei este sărbătoarea credinţei dreptmăritoare, prin cuvânt şi faptă, a celor care păstrează şi mărturisesc învăţătura de credinţă, care stă la temelia adevăratei trăiri creştine şi a lucrării lui Hristos în lume prin Biserică. Ea ne cheamă la unitate și comuniune cu Dumnezeu și cu semenii, prin fapte de milostenie creștină.

Acestea sunt expresia concretă a iubirii aproapelui, ca roade ale dreptei credinţe din care izvorăsc neîncetat, şi care au ca scop ajutorarea celor aflaţi în necazuri şi suferinţe, după cum învaţă Sfântul Apostol Pavel: „Iar facerea de bine şi într-ajutorarea nu le daţi uitării; căci astfel de jertfe sunt bine plăcute lui Dumnezeu” (Evrei 13, 16).

Oricât de mari ar fi provocările şi crizele lumii în care trăim, avem datoria să rămânem statornici în dreapta credință şi în faptele cele bune, punându-ne nădejdea în Dumnezeu „Care ne dă cu belşug toate, spre îndulcirea noastră” (1 Timotei 6, 17). Să fim solidari în a face binele care aduce mângâiere celor în nevoi, alinare celor bolnavi, compasiune celor în durere, ajutând pe semenii noştri cu generozitate şi inimă bună, aşa cum ne învaţă Hristos, Mântuitorul lumii.

Şi în acest an, ne adresăm preoţilor şi credincioşilor Sfintei noastre Biserici cu îndemnul părintesc de a organiza, atât în această duminică, cât și în duminicile următoare, colecta pentru Fondul Central Misionar, contribuind fiecare cu darul său, după cum îl îndeamnă inima sa, bine ştiind că „Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu voie bună” (2 Corinteni 9, 7). Acest Fond este destinat susţinerii comunităţilor româneşti parohiale sau monahale cu posibilităţi materiale reduse, aşezămintelor sociale din ţară şi din străinătate, pentru continuarea şi finalizarea diferitelor lucrări misionare.

Noi știm că toată darea cea bună vine de la Părintele luminilor, de aceea, în cadrul Sfintei Liturghii a Sfântului Vasile cel Mare chemăm mila lui Dumnezeu pentru cei care aduc roade şi fac bine în sfintele Biserici şi îşi aduc aminte de cei săraci, cerând Domnului să le „răsplătească cu bogatele şi cereştile Sale daruri (…), să-și aducă aminte şi de tot poporul Său şi peste toţi Să reverse mila Sa cea bogată, împlinind tuturor cererile cele spre mântuire”[7].

Având încredinţarea că veţi arăta şi în acest an dărnicie creştină şi veţi răspunde chemării noastre în această lucrare sfântă de binefacere, ne rugăm Milostivului Dumnezeu „ca, având totdeauna toată îndestularea în toate, să prisosiţi spre tot lucrul bun” (2 Corinteni 9, 8), iar „harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh, să fie cu voi cu toţi!” (2 Corinteni 13, 13).

Preşedintele Sfântului Sinod Al Bisericii Ortodoxe Române
† Daniel,

Arhiepiscopul Bucureştilor,
Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei, Locţiitorul tronului Cezareei Capadociei și
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

[1] Sfântul Ioan Damaschinul, Contra iconoclaștilor, 1, 16, în „Cele trei tratate contra iconoclaștilor”, traducere, introducere şi note de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, București, 2016, p. 65.

[2] Cf. Hotărârile dogmatice ale Sinoadelor Ecumenice, Pr. Sorin Șelaru (coordonator), Viorel Coman, George Gherga, Editura Basilica, București, 2018, pp. 152-158, p. 535.

[3] Hotărârile dogmatice ale Sinoadelor Ecumenice..., pp. 553-555.

[4] Leonid Uspensky, Teologia icoanei, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2012, p. 33.

[5] Leonid Uspensky, Teologia icoanei..., p. 13.

[6] † Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Evanghelia slavei lui Hristos, Editura Basilica, București, 2023, p. 47.

[7] Dumnezeiasca Liturghie a celui între sfinţi Părintelui nostru Vasile cel Mare, în Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2012, pp. 257-259.